Ionel Bandrabur Mentor și scriitor

Deși la o vârstă venerabilă, vă informați la zi cu presa românească și aveți o luciditate de invidiat.

Am o rețetă miraculoasă și ea poartă un nume cunoscut: literatură. Creația literară oferă acea orgie perpetuă care face viața mai ușor de suportat. Încă de la șapte ani a intrat în mine magia cuvântului încărcat de har și ea mă stăpânește și azi.

Ați fost student al profesorului Lucian Blaga. Ce amintiri aveți despre anii petrecuți în preajma lui?

Am scris deja despre acei ani. Sub numele de Silviu Bena, figura poetului și folosofului Lucian Blaga a fost amplu prezentată în romanul meu "Un student de altădată", apărut la Iași, la "Junimea", înainte de revoluție. N-aș mai avea ce să spun. Doar că filosofia lui Blaga este astăzi fără vogă, iar metafizică să despre "diferentialele divine" este complet ignorată. O mare nedreptate, căci Blaga este infinit mai mult decât un poet. Am spus-o și o repet: poporul român n-a dat lumii un geniu mai profund și mai cuprinzător decât al său.

După ce ați locuit în Cluj și în București, mari centre de cultură, de ce, încă tânăr fiind, v-ați retras aici, în Vrancea?

M-am născut în Panciu și, sufletește, am rămas pentru totdeauna legat de aceste locuri. Și-apoi, să nu uităm că Vrancea este patria "Mioriței", a anonimului care a creat această capodoperă. Eu nu cred în acel clișeu didactic potrivit căruia "Miorița" este o creație colectivă a poporului român. Niciodată, gloata n-a dat cultură înaltă, sublimă, nemuritoare... "Miorița" este opera unui poet geniu de aici, din Vrancea, geniu rămas anonim.

Vreun moment de răscruce din cariera dumnevoastră literară...

Da. Timp de treizeci de ani n-am publicat nimic, fiind incapabil să mă adaptez la regulile realismului socialist. Atunci, cu un manuscris în mâna, m-am prezentat la Marin Preda, director la editura "Cartea Românească", și l-am rugat, aproape disperat, să citească patru pagini din maldărul de foi pe care i-l pusesem pe birou. Impresionat, Preda a consimțit și a citit în fața mea cele patru pagini. A închis apoi manuscrisul și a rostit: "Te public, domnule. Ești scriitor.". Câteva luni mai târziu, "Fântână Iadului" intră în librării. Critica o salută, văzând în ea un "Decameron românesc".

Sunteți singurul vrâncean amintit sau lăudat de Eugen Lovinescu, Ion Barbu, G. Călinescu ... Când și cum s-a întâmplat ?

Aveam 18 ani când am publicat prima plachetă de poezii intitulată "Vrăjitorul de cuvinte". Am trimis-o prin poștă lui Eugen Lovinescu, iar după vreo zece zile m-am prezentat la locuința criticului. O femeie de serviciu mi-a deschis, m-a anunțat și m-a introdus în biroul stăpânului. Era într-o dupamiaza și Lovinescu avea deja musafiri: Ion Barbu, Felix Aderca și soția acestuia. Când am intrat, criticul, un bărbat corpolent și cu părul alb, avea volumasul meu în mâna și, îndată, a deschis la întâmplare și a citit cu voce tare mai multe poezii, în timp ce eu, așezat lângă biroul magistrului, tremuram de emoție... La sfârșit, toți au avut cuvinte bune pentru versurile mele stângace și juvenile. Eram foarte tânăr și trebuia să fiu încurajat... Cât despre Călinescu, acesta se afla pe-atunci la Iași și scotea "Jurnalul Literar". I-am trimis un grupaj de poezii, a publicat una în revista sa și mi-a comunicat să scriu " promițător ". Asta a fost tot, dar ce mult a însemnat pentru mine!

Pentru cei tineri, care nu știu nimic despre acest subiect, cum ați descrie beciurile securității, în care ați stat un timp ?

Beciurile și închisorile au fost un infern înspăimântător. Toți aceia care au trecut prin ele o știm prea bine. Că la Nicu Steinhardt iadul s-a preschimbat în fericire, explicația e simplă. Un preot ortodox, tovarăș de celulă, i-a dezvăluit în cuvinte ardente, personalitatea lui Iisus din Nazaret și sublimul învățăturii sale, reușind, în cele din urmă, să-l convertească pe evreul Steinhardt la creștinism. Fericirea Cuviosului Nicolae este, neîndoielnic, de natură mistică.

Am citit un comentariu al Dorlei Blaga despre mama sa. Spunea că "prea cu totul a fost numai pentru el", pentru soțul ei, Lucian Blaga. Deși cu studii de medicină, a abandonat profesia, dedicându-se, cum rar se întâmplă , operei soțului. Acesta ar trebui să fie rolul soților sau prietenelor scriitorilor? Ce apreciați la o femeie? Frumusețea sau înțelepciunea?

Dorlei are dreptate. Am văzut-o pe d-na Cornelia Blaga după zece ani de la moartea soțului ei. Locuia la Cluj, în același modest apartament. Arătându-se disponibilă să depene amintiri, mi-am luat îngăduință să o întreb: cum se face că ea, aristocrată din Banat, s-a căsătorit cu fiul unui preot de la țară, sărac, cu mulți copii. Mi-a răspuns: "Într-adevăr, eram tânăra studentă la medicină și mă curtau destui bărbați înstăriți. Dar toți erau banali, prozaici, neinteresanți. Lucian Blaga era altfel, deosebit de toată lumea. Avea aspirații înalte, literare, filosofice. Ca să fiu sinceră, am intuit în el geniul, cel mai bine înzestrat dintre tinerii care-mi dădeau târcoale... Am crezut în el, m-am devotat lui și l-am ajutat cât am putut. Astăzi, d-le profesor, vă dați seama că nu m-am înșelat?" Ce apreciez la o femeie? Frumusețea este un fenomen biologic, o capcană a naturii pentru a prinde un bărbat.

În cărțile dv. v-a preocupat dragostea (în mare parte), viața micilor orașe precum și a locuitorilor cu patimile inerente... A fost bine, a fost rău? Cum ați perceput dv., dar critica ?

Așa este, am scris multe povestiri și romane de dragoste. Am făcut-o pentru că iubesc plăcerea și bucuria de a trăi, iar dragostea este un etern izvor de voluptate. Din păcate, de cele mai multe ori dragostea este mai frumoasă în povestiri decât în realitate.

Ce puteți să ne spuneți despre critica actuală? Își mai face ea datoria?

Nu recunosc decât doi mari critici competenți și absolut onești: Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Îi citesc cu plăcere, deoarece sunt și artiști. Fraza lor este plină de substanță, clară, concisă, convingătoare. Dar ce să spun despre un critic care, din interese obscure, pe un obscur gazetar îl botează scriitor și-i acordă în Istoria... nu mai puțin de cinci pagini? Asemenea crtici nu slujesc literatura română.

Mi-au plăcut toate cărțile dv., pentru că au o scriitură perfectă, pentru că sunt legate de personalitatea dv., de vremurile pe care le-am trăit și eu, de meleagurile dragi sufletului meu, pentru că în ele văd evoluția dv. Ultimele volume de aforisme sau de jurnal (“Aforisme pentru mileniul III”, “Râsul Demiurgului”, “Râsul omului”) sunt cu totul altceva, la un nivel foarte ridicat față de ceea ce se scrie astăzi, sunt adevărate opere... Scopul dv. a fost să ne atrageți spre înțelepciune? Chiar cu riscul de a rămâne, dacă devenim înțelepți, singuri?

Am scris mii de aforisme nu pentru a cuceri noi cititori, ci pentru mine însumi, pentru a-mi pune ordine în experiențele și gândurile de o viață. Le-am tot reluat și rescris că să mă convingă și să-mi placă. Volumele de aforisme sunt o expresie a minții mele căutatoare, mereu însetată de adevăr.

Și apropos de singurătate, Vauvenargues ne spunea că această se aseamănă cu dieta pentru trup: mortală când e prea lungă, dar necesară. În “Ecleziastul” găsim expresia “Vae soli” (“Vai de cei singuri!”), cultura asiatică ne îndeamnă la singurătate când “ai prieteni neghiobi”, iar eu cred că, în singurătate, dacă ai o preocupare interesantă, cum o au scriitorii, ești salvat. Până la urmă, ce-i singurătatea? Un lux sau o pedeapsa?

Omul comun nu suportă singurătatea. El vrea pălăvrăgeala, vizite și petreceri, viață modernă. Toate aceste competiții, festivale, atracții turistice și sărbători de tot felul au fost create pentru a-l scoate din singurătate. Dar pentru spiritul de elită, pentru scriitor, singurătatea este o binecuvântare. Numai când ești singur, apar opere sub condei, sunt vii și ard. O mare opera presupune ani de caznă în liniște și izolare. Dacă omul de condei este căsătorit, el este silit să se istoveasca în orele de noapte, când cei din familie dorm. Orgia perpetuă a scrisului face viața singuratică, dar te și smulge din distracții idioate ale vulgului.

Care ar fi, după dv., cei cinci mari scriitori actuali? Și, legat de acești reprezentanți de frunte, cum vedeți viitorul literaturii noastre?

Nu mă hazardez să dau verdicte despre contemporani. Este treaba criticilor. Dar și ei pot calcă în strachini, comitand erori stupefiante. Pe vremea lui Homer, Cervantes sau Shakespeare nu existau critici, și totuși valoarea literară răzbea mai ușor. Cât privește viitorul literaturii, eu îl văd în roz. Faptul că în fiecare toamna, la Paris, apar cel puțîn 400 de romane și 200 de eseuri este o dovadă că, într-o țară de veche cultură și condiții de prosperiate, gustul pentru lectură a renăscut. Sunt optimist și gândesc că va renaște și în România, ca peste tot in Europa.

Veți împlini în acest Aprilie 2011, 89 de ani. Sunteți mulțumit cu destinul dv. literar?

Sunt mulțumit că am reușit să-mi public manuscrisele la Biblioteca Academiei. Am încredere în ceea ce am scris, îndeosebi în unele povestiri și în volumele de aforisme, toate originale, dense, îndelung șlefuite. Dumneata știm iubite C. I. Ușurelu, că și cărțile au soarta lor…

Ne apropiem de finalul discuției noastre, deși nu aș dori… Cu ce vă ocupați acum, când oamenii de litere din generația dv. au dispărut?

Bineînțeles, scriu. Am încă puterea să țîn un condei în mâna. Reiau idei din volumele de aforisme și exprimându-le în vers liber, compun și public poezii de un gen nou. Cred că ele ar putea interesa pe un cititor căruia îi place să cugete asupra zilelor pe care le trăiește. Am o încredere totală in aceste ultime cărți, pe care eu le intitulez “cărți ale adevărului”. Poate nu vor trece neobservate, poate că adevărul lor va cuceri minți de elită. Îmi place să mă adresez acestora fratern și devotat… nu orgolios că Hyperion, ci apropiat, cald, uman.